Acasă privit de "afară"

>> Ca unul care se află printre cei plecaţi, nu pot să mă pronunţ fără a
>> intra într-un "conflict de interese". Dacă am refuzat acuzaţiile celor
>> care susţin că nu pot vorbi despre realităţile din România dacă nu
>> (prea mai) locuiesc acolo, refuz şi să mă transform în acuzator.
>> Textul, însă, merită citit. Doare până la os, credeţi-mă.

>> Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să
>> găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce
>> în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să
>> găseşti - ca şi mine - o majoritate ponosită, subjugată compromisului
>> şi lipsită de drepturi, despuiată până şi de propriile potenţialităţi,
>> peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun
>> ucigaşă, cu "gipane" supradimensionate, gata să te spulbere cu zile
>> pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi,
>> gata să te stâlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat
>> în grandomania lor fără limite. Sunt indivizi care şi-au pierdut orice
>> reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decât, poate,
>> pentru proşti, în fond, asta e şi
>> ideea.
>> Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul
>> lor, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să
>> fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită
>> visat!. Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică
>> aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate
>> formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu
>> consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc
>> fruntea şi îţi fac ziua agreabilă - mulţumesc, bună ziua, ce mai
>> faceţi, mă bucur pentru
>> dumneavoastră - par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare
>> şi, din câte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.
>> Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin.

>> Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care "se descurcă" e mereu grăbită,
>> repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare
>> dus numai până la jumătate. Hai, maximum până la trei-sferturi, după
>> care "e bine şi aşa", se schimbă brusc direcţia, viziunea,
>> prioritatea.

>> Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate,
>> criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvântul de ordine
>> azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă,
>> greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e
>> pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adânci, bărbaţii -
>> aţâţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sunt subiect de banc, iar
>> spaţiul public este nespălat.

>> De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă
>> nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rând) pe ei
>> înşişi.


>> Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.

>> Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
>> Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură,
>> în
>> maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi
>> în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi
>> ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mâinile unor
>> demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută
>> delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind.
>> Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează
>> sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată,
>> braconată, furată, retezată la pământ, lăsată să se irosească sub
>> scaieţi.

>> Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
>> Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi
>> imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu
>> cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile
>> trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic
>> îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în
>> doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase.
>> Lucrurile bune trebuie să fie mari.
>> Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai
>> senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil,
>> iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure,
>> pustii şi pline de riduri de colo până colo, punându-şi ca unic ţel
>> banul - fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu
>> primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în
>> dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni
>> efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de
>> stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea,
>> căsnicia şi viaţa personală.

>> Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă
>> integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de
>> nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă.
>> Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decât "dincolo",
>> la
>> preţuri mai mari decât "dincolo", la salarii mai mici decât "dincolo".
>> Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă
>> lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic
>> şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple
>> hambarul cu lucrul mâinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa
>> ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului
>> durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau
>> mari speranţe.

>> Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a
>> lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la
>> stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare
>> gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un
>> unic obiectiv: ţeapa. Cât mai mare şi cât mai repede.
>> Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să
>> plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că
>> "nu e drept".
>> Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti.
>> Când e de luat, să ia singur, dar când e de dat, să dea toţi.

Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie.
>> Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că
>> poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde.
>> Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămân de
>> izbelişte, devoraţi de oboseală, precaritatea materială, visele
>> consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor.

>> Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar - dacă-mi permiţi metafora
>> - la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat.
>> Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar
>> n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile
>> sunt omor cu premeditare.
>> Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai
>> duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate
>> dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a
>> poporului român pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem să fim?
>> Dacă îţi pui asemenea
>> întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam
>> şi ca stat, unde anume avem de gând să ne poziţionăm în matricea
>> naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne
>> vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret pentru asta, mă
>> îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai
>> speră, nu îi mai motivează nimic decât interesul propriu, chinurile şi
>> frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferând inutil în faţa
>> televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferând să se lase
>> conduşi. Direct în stâlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic,
>> nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

>> Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai
>> respiră cât de cât normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au
>> fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat,
>> sunt câteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de
>> iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi
>> construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de
>> delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gândire pe termen
>> lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile.

>> În faţa acestor oameni, care se încăpăţânează să dea ce au mai bun din
>> ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în
>> trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că
>> enclavele sunt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputând
>> comunica între ele, neputându-se uni şi acţiona în front comun, sunt,
>> practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrând să
>> îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi
>> bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să
>> convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori
>> reuşeşte.
>> Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuând mişcări
>> retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în
>> anonimat ca să se salveze măcar pe sine.
>> Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite
>> ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi
>> precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.
>> Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz,
>> realizând că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele
>> intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care,
>> ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există.
>> A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.